In ultimii ani ne-am obisnuit ca filmul romanesc sa fie apreciat la festivalurile de film europene. Mai ales la Cannes, in fiecare an , regizorii nostrii au primit laude si premii pentru creatiile lor. Evident ca « 4 luni, 3 saptamani si 2 zile » al lui Mungiu ramane o piatra de hotar pentru cinematografia romaneasca si nu va fi usor de egalat ca prestigiu. Totusi, filmul care a trezit un interes aproape egal in acest an a fost « Politist, adjectiv » al lui Corneliu Porumboiu, film despre care s-a vorbit foarte mult si foarte frumos.
Urmarind filmul am constatat ca prima caracterizare pe care as putea-o face acestei pelicule este ca suprinde printr- o sinceritate incredibil de atragatoare. Filonul acesta esential, ingenuu, al adevarului , venit parca din realismul cinematografiei italiene din anii’50, face din “Politist, adjective” un film de o unicitate aparte.
Imi permit sa spun ca pe mine personal acest film m-a impresionat mai mult chiar decat cel al lui Cristi Mungiu, mentionat mai sus ( si castigator al Marelui Premiu la Cannes in urma cu doi ani).
Din punct de vedere al povestirii, e vorba aici despre un tanar politist ( interpretat de Dragos Bucur) care se afla in fata unei dileme morale : sa respecte intocmai litera legii si sa il gaseasca astfel vinovat pe un adolescent de 17 ani pentru consum si comercializare de droguri usoare sau sa incerce sa prelungeasca ancheta in speranta ca legea romana in acest domeniu se va schimba si aceasta fapta nu va mai fi pedepsita. Chestiunea il macina pe personaj si incercarile lui de a influenta viziunea celor ce lucreaza in sistemul judiciar devin pentru el mai importante decat ancheta in sine.
Filmul beneficiaza de cateva dialoguri de o forta deosebita, toate avandu-l ca protagonist pe Cristi ( politistul-personaj principal). La inceputul filmului acesta poarta o discutie cu procurorul de caz, un tip blazat de munca sa stereotipa, ce pare plictisit si nu poate intelege in nici un fel framantarile sufletesti ale polistului. In mijlocul filmului, sotia lui Cristi ( inteligenta, sensibila, plina de cultura) incearca sa-i explice versurile pline de sens ale unei melodii pe care o asculta. Aici discutia se loveste de reticenta plictisita, incapatanata, a politistului. In fata problemelor cazului sau, frumusetea limbajului poetic pare sa-l lase rece.
In sfarsit, finalul este esential pentru intrebarile personajului. In fata inteligentei riguroase ( as spune chiar rigide) a sefului sau , Cristi intelege implacabil ca lumea in care traieste si profesia pe care o are nu ii pot permite sa iti puna prea multe intrebari. Filosofia, morala, constiinta sunt invinse cu ajutorul DEX-ului. Asemeni unui soldat care in timp de razboi trebuie sa renunte la constiinta pentru a putea ucide oameni, Cristi intelege ca ordinea legala presupune respectul fata de litera legii si nu permite punerea sub semnul intrebarii a spiritului ei.
Filmul are cadre foarte largi si intinse ca durata, ducand cu gandul la filmele lui Antognoni. Corneliu Porumboiu mentine insa o autenticitate speciala, iar filmul sau pare complet, finisat, fara repros. Personajele sunt vii, dialogurile deosebit de personale si pline de cursivitate realista, iar scenele se succed natural si sunt picmentate de simboluri ce se doresc gasite.
Desi as mai putea adauga inca foarte mult, va invit sa urmariti filmul lui Porumboiu, premiat cu Premiul Special al Juriului la Cannes si premiul FIPRESCI, sa-l descoperiti si sa va redecoperiti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu