Exista o destul de generalizata perceptie a celor ce se uita la filme si care resping a priori filmele vechi, clasice, filmele alb-negru. Consider ca acestia nu sunt adevarati cinefili, adica iubitori de film. A respinge un film clasic e in aceiasi masura un act anti-cultural precum ar fi respingerea unei sculpturi al lui Fidias sau Michelangelo, al unei picturi al lui Botticelli sau Rembrandt, a filosofiei lui Socrate sau Aristotel sau a unei compozitii al lui Vivaldi sau Mozart. A spune fara a clipi « nu vreau sa ma uit la un film alb-negru » e o dovada clara, in opinia mea, de ignoranta retrograda.
Spun aceste lucruri fiindca filmul care m-a impresionat cel mai mult dintre cele vazute in aceasta luna ( si au fost cateva chiar deosebit de interesante) este « Double Indemnity », film realizat de americanul Billy Wilder in anul 1944. Opera specifica genului « filme noir » deosebit de apreciat in anii ’40-’50 , filmul lui Wilder se remarca prin actori de o senzationala naturalete ( Edward G. Robinson – genial in rolul agentului de asigurari Keyes sau Barbara Stanwick- seducatoare si inteligenta in rol principal pentru care a fost si nominalizata la Oscar).
Actiunea este deosebit de inventiv construita. Agentul de asigurari Walter Neff , indragostit de provocatoarea doamna Dietrichson accepta sa incerce savarsirea unei crime perfecte. Victimei, sotul doamnei D, i se insceneaza o moarte accidentala, in scopul obtinerii unei importante sume din asigurarea de viata a acestuia. Agentul Keyes, este cel care cu tact si experienta uluitoare reuseste sa descopere faptul ca totul a fost doar o inscenare, dar are probleme in a descoperi faptuitorul. In final, totul se transforma intr-un cerc vicios al remuscarii si crimei, al recunoasterii si al regretului tardiv. Filmul creaza o intensitate emotionala specifica filmului noir, un gen ce presupune o atmosfera sumbra, intunecata, cu personaje dubioase, detectivi corupti si femei usoare. Ceea ce insa este cu adevarat remarcabil din punctul meu de vedere este originalitatea trairii personajelor, scenele de un realism dramatic si modul personal in care esti transpus in actiune. Actiunea e narata de personajul principal, care ne face partasi la trairile si emorile sale, la gandurile si sentimentele care stau la baza faptelor sale. Acest mod de a relata povestirea apropie spectatorul de personaj, de intelesul actiunilor sale, de tot ce inseamna filmul. Tehnic, filmul este o imbinare subtila de expresionism german si forta a Hollywood-ului din perioada glorioasa a marilor studiouri, cu evidentierea atmosferei caustice a filmului noir.
Firesc, fimul este o capodopera a genului ( la fel ca de exemplu « The Maltese Falcon », « The Lady from Shanghai », “Sunset Boulevard” ,“The Killing” sau “Touch of Evil”) si poate fi apreciat ca atare de o minte deschisa, de cinefil adevarat.
Daca va plac filmele lui Hitchcock sau v-au impresionat « Taxi Driver » al lui Scorsese, « Blood Simple » al fratilor Cohen, « Basic Instinct » al lui Verhoeven sau « Seven » al lui Fincher sunt sigur ca puteti savura si acest film senzational al lui Billy Wilder : « Double Indemnity »
luni, 30 noiembrie 2009
marți, 3 noiembrie 2009
LARS VON TRIER
Sunt cel mai mare regizor al lumii. ( Lars Von Trier-in 2009, la Festivalul de la Cannes)Filme vazute: The Element of Crime (1984) * Europa (1991) * Breaking the Waves (1996) * The Idiots (1998) * Dancer in the Dark (2000) * Dogville (2003) * The Boss of It All (2006) * Antichrist (2009
OBIECTIV : Von Trier este un regizor apreciat atat de fani, cat si de critica. A castigat Marele Premiu la Cannes (2000), Premiul Juriului de la Cannes ( 1991, 1996), Premiul Cesar ( 1997), Premiul Fipresci (1996 si 1998), Premiul pentru cel mai bun regizor european ( 2003).
Are peste 60 de premii si aproape 50 de alte nominalizari la marile festivalurile internationale.
In 2008 Academia Europeana de Film i-a acordat un premiu special pentru realizari extraordinare in cinematografia europeana.
SUBIECTIV : Lars Von Trier este in acest moment probabil cel mai complex regizor al cinematografiei contemporane. Dificil de definit, imposibil de explicat, plin de fobii si de angoase, de trairi extreme si abisuri sufletesti, regizorul danez s-a manifestat in ultimii aproape 30 de ani ca o figura de o remarcabila originalitate in cinematografia mondiala.
Von Trier isi regizeaza filmele doar in Danemarca natala, fiind deja legendare fobiile sale legate de zborul cu avionul si de frica de a traversa marea, dar asta nu l-a impiedicat niciodata sa prezinte in productiile sale actiuni ce se petrec in Statele Unite, Germania sau Marea Britanie, sa revolutioneze tehnica de filmare, sa emancipeze total cinematograful prin filmele sale lipsite de prejudecati vizuale, lingvistice sau ideatice. Intr-o lume tot mai deschisa spre nou, Von Trier a fost mereu cel mai avangardist, cel mai individualist dintre regizorii ultimilor ani.
Primul lucru care exprima esenta cinematografica a lui Von Trier este viziunea sa ampla despre tehnica de filmare, despre manifestarea regizorala si scenica, despre motivatiile reale ale unui nou fel de a face film, reliefata in ceea ce la mijlocul anilor ’90 a insemnat miscarea initiata de el –Dogma’95.
Manifestul initiat de Von Trier si de colegul sau, regizorul danez Thomas Vinterberg insemna o remodelare extrema a ideilor privind modul de a face filme : lipsa muzicii, lumina naturala, camera mobila, lipsa unei apartenente geografice, locatiile naturale, realism extrem. Dintre regizorii care au imbratisat aceasta miscare insa doar VonTrier prin remarcabilele sale filme ce au urmat- « Idioterne », « Dancer in the Dark » sau « Dogville » - a reusit sa afirme crezul sau in opere cu un impact extraordinar la public si la critica.
Dincolo insa de acest model cinematografic propus de Von Trier , regizorul se evidentiaza mai ales prin particularitatile profunde ale filmelor sale. Filmele sale surprind prin simplitatea modului in care sunt transpuse sentimente ce transfigureaza spectatorul prin intensitatea lor, prin puterea lor. Vizionand un film al lui Von Trier, traiesti emotii ce iti provoaca pana la extrem mintea si inima.
Filmele lui ravasesc si terorizeaza, implica o enorma cantitate de emotie, te invaluie in taceri reci si strigate moarte. Oamenii iubesc nebuneste, sufera enorm si mor in liniste, aproape mereu lasandu-ti in suflet o tristete stranie, personala. Von Trier e un revolutionar al artei cinematografice,atat ca tehnica defilmare ,cat si ca intelegerea actiunii, ca originalitate a trairii. Hipnoza din “Europa”ca mod de a lega firul narativ, trairea extrema, brutala, dar infiorator de profunda a personajelor centrale din “ Breaking the Waves” sau “ Dancer in The Dark”, erotismul dus pana la marginea filmelor XXX in “Idioterne” sau macabrul ce strabate ultimul sau film, horror-ul « Antichrist » ,fac din Von Trier un creator esential al cinematografiei noului mileniu.
Are peste 60 de premii si aproape 50 de alte nominalizari la marile festivalurile internationale.
In 2008 Academia Europeana de Film i-a acordat un premiu special pentru realizari extraordinare in cinematografia europeana.
SUBIECTIV : Lars Von Trier este in acest moment probabil cel mai complex regizor al cinematografiei contemporane. Dificil de definit, imposibil de explicat, plin de fobii si de angoase, de trairi extreme si abisuri sufletesti, regizorul danez s-a manifestat in ultimii aproape 30 de ani ca o figura de o remarcabila originalitate in cinematografia mondiala.
Von Trier isi regizeaza filmele doar in Danemarca natala, fiind deja legendare fobiile sale legate de zborul cu avionul si de frica de a traversa marea, dar asta nu l-a impiedicat niciodata sa prezinte in productiile sale actiuni ce se petrec in Statele Unite, Germania sau Marea Britanie, sa revolutioneze tehnica de filmare, sa emancipeze total cinematograful prin filmele sale lipsite de prejudecati vizuale, lingvistice sau ideatice. Intr-o lume tot mai deschisa spre nou, Von Trier a fost mereu cel mai avangardist, cel mai individualist dintre regizorii ultimilor ani.
Primul lucru care exprima esenta cinematografica a lui Von Trier este viziunea sa ampla despre tehnica de filmare, despre manifestarea regizorala si scenica, despre motivatiile reale ale unui nou fel de a face film, reliefata in ceea ce la mijlocul anilor ’90 a insemnat miscarea initiata de el –Dogma’95.
Manifestul initiat de Von Trier si de colegul sau, regizorul danez Thomas Vinterberg insemna o remodelare extrema a ideilor privind modul de a face filme : lipsa muzicii, lumina naturala, camera mobila, lipsa unei apartenente geografice, locatiile naturale, realism extrem. Dintre regizorii care au imbratisat aceasta miscare insa doar VonTrier prin remarcabilele sale filme ce au urmat- « Idioterne », « Dancer in the Dark » sau « Dogville » - a reusit sa afirme crezul sau in opere cu un impact extraordinar la public si la critica.
Dincolo insa de acest model cinematografic propus de Von Trier , regizorul se evidentiaza mai ales prin particularitatile profunde ale filmelor sale. Filmele sale surprind prin simplitatea modului in care sunt transpuse sentimente ce transfigureaza spectatorul prin intensitatea lor, prin puterea lor. Vizionand un film al lui Von Trier, traiesti emotii ce iti provoaca pana la extrem mintea si inima.
Filmele lui ravasesc si terorizeaza, implica o enorma cantitate de emotie, te invaluie in taceri reci si strigate moarte. Oamenii iubesc nebuneste, sufera enorm si mor in liniste, aproape mereu lasandu-ti in suflet o tristete stranie, personala. Von Trier e un revolutionar al artei cinematografice,atat ca tehnica defilmare ,cat si ca intelegerea actiunii, ca originalitate a trairii. Hipnoza din “Europa”ca mod de a lega firul narativ, trairea extrema, brutala, dar infiorator de profunda a personajelor centrale din “ Breaking the Waves” sau “ Dancer in The Dark”, erotismul dus pana la marginea filmelor XXX in “Idioterne” sau macabrul ce strabate ultimul sau film, horror-ul « Antichrist » ,fac din Von Trier un creator esential al cinematografiei noului mileniu.
luni, 26 octombrie 2009
Filmul Lunii : "Politist, adjectiv" de Corneliu Porumboiu
In ultimii ani ne-am obisnuit ca filmul romanesc sa fie apreciat la festivalurile de film europene. Mai ales la Cannes, in fiecare an , regizorii nostrii au primit laude si premii pentru creatiile lor. Evident ca « 4 luni, 3 saptamani si 2 zile » al lui Mungiu ramane o piatra de hotar pentru cinematografia romaneasca si nu va fi usor de egalat ca prestigiu. Totusi, filmul care a trezit un interes aproape egal in acest an a fost « Politist, adjectiv » al lui Corneliu Porumboiu, film despre care s-a vorbit foarte mult si foarte frumos.
Urmarind filmul am constatat ca prima caracterizare pe care as putea-o face acestei pelicule este ca suprinde printr- o sinceritate incredibil de atragatoare. Filonul acesta esential, ingenuu, al adevarului , venit parca din realismul cinematografiei italiene din anii’50, face din “Politist, adjective” un film de o unicitate aparte.
Imi permit sa spun ca pe mine personal acest film m-a impresionat mai mult chiar decat cel al lui Cristi Mungiu, mentionat mai sus ( si castigator al Marelui Premiu la Cannes in urma cu doi ani).
Din punct de vedere al povestirii, e vorba aici despre un tanar politist ( interpretat de Dragos Bucur) care se afla in fata unei dileme morale : sa respecte intocmai litera legii si sa il gaseasca astfel vinovat pe un adolescent de 17 ani pentru consum si comercializare de droguri usoare sau sa incerce sa prelungeasca ancheta in speranta ca legea romana in acest domeniu se va schimba si aceasta fapta nu va mai fi pedepsita. Chestiunea il macina pe personaj si incercarile lui de a influenta viziunea celor ce lucreaza in sistemul judiciar devin pentru el mai importante decat ancheta in sine.
Filmul beneficiaza de cateva dialoguri de o forta deosebita, toate avandu-l ca protagonist pe Cristi ( politistul-personaj principal). La inceputul filmului acesta poarta o discutie cu procurorul de caz, un tip blazat de munca sa stereotipa, ce pare plictisit si nu poate intelege in nici un fel framantarile sufletesti ale polistului. In mijlocul filmului, sotia lui Cristi ( inteligenta, sensibila, plina de cultura) incearca sa-i explice versurile pline de sens ale unei melodii pe care o asculta. Aici discutia se loveste de reticenta plictisita, incapatanata, a politistului. In fata problemelor cazului sau, frumusetea limbajului poetic pare sa-l lase rece.
In sfarsit, finalul este esential pentru intrebarile personajului. In fata inteligentei riguroase ( as spune chiar rigide) a sefului sau , Cristi intelege implacabil ca lumea in care traieste si profesia pe care o are nu ii pot permite sa iti puna prea multe intrebari. Filosofia, morala, constiinta sunt invinse cu ajutorul DEX-ului. Asemeni unui soldat care in timp de razboi trebuie sa renunte la constiinta pentru a putea ucide oameni, Cristi intelege ca ordinea legala presupune respectul fata de litera legii si nu permite punerea sub semnul intrebarii a spiritului ei.
Filmul are cadre foarte largi si intinse ca durata, ducand cu gandul la filmele lui Antognoni. Corneliu Porumboiu mentine insa o autenticitate speciala, iar filmul sau pare complet, finisat, fara repros. Personajele sunt vii, dialogurile deosebit de personale si pline de cursivitate realista, iar scenele se succed natural si sunt picmentate de simboluri ce se doresc gasite.
Desi as mai putea adauga inca foarte mult, va invit sa urmariti filmul lui Porumboiu, premiat cu Premiul Special al Juriului la Cannes si premiul FIPRESCI, sa-l descoperiti si sa va redecoperiti.
Urmarind filmul am constatat ca prima caracterizare pe care as putea-o face acestei pelicule este ca suprinde printr- o sinceritate incredibil de atragatoare. Filonul acesta esential, ingenuu, al adevarului , venit parca din realismul cinematografiei italiene din anii’50, face din “Politist, adjective” un film de o unicitate aparte.
Imi permit sa spun ca pe mine personal acest film m-a impresionat mai mult chiar decat cel al lui Cristi Mungiu, mentionat mai sus ( si castigator al Marelui Premiu la Cannes in urma cu doi ani).
Din punct de vedere al povestirii, e vorba aici despre un tanar politist ( interpretat de Dragos Bucur) care se afla in fata unei dileme morale : sa respecte intocmai litera legii si sa il gaseasca astfel vinovat pe un adolescent de 17 ani pentru consum si comercializare de droguri usoare sau sa incerce sa prelungeasca ancheta in speranta ca legea romana in acest domeniu se va schimba si aceasta fapta nu va mai fi pedepsita. Chestiunea il macina pe personaj si incercarile lui de a influenta viziunea celor ce lucreaza in sistemul judiciar devin pentru el mai importante decat ancheta in sine.
Filmul beneficiaza de cateva dialoguri de o forta deosebita, toate avandu-l ca protagonist pe Cristi ( politistul-personaj principal). La inceputul filmului acesta poarta o discutie cu procurorul de caz, un tip blazat de munca sa stereotipa, ce pare plictisit si nu poate intelege in nici un fel framantarile sufletesti ale polistului. In mijlocul filmului, sotia lui Cristi ( inteligenta, sensibila, plina de cultura) incearca sa-i explice versurile pline de sens ale unei melodii pe care o asculta. Aici discutia se loveste de reticenta plictisita, incapatanata, a politistului. In fata problemelor cazului sau, frumusetea limbajului poetic pare sa-l lase rece.
In sfarsit, finalul este esential pentru intrebarile personajului. In fata inteligentei riguroase ( as spune chiar rigide) a sefului sau , Cristi intelege implacabil ca lumea in care traieste si profesia pe care o are nu ii pot permite sa iti puna prea multe intrebari. Filosofia, morala, constiinta sunt invinse cu ajutorul DEX-ului. Asemeni unui soldat care in timp de razboi trebuie sa renunte la constiinta pentru a putea ucide oameni, Cristi intelege ca ordinea legala presupune respectul fata de litera legii si nu permite punerea sub semnul intrebarii a spiritului ei.
Filmul are cadre foarte largi si intinse ca durata, ducand cu gandul la filmele lui Antognoni. Corneliu Porumboiu mentine insa o autenticitate speciala, iar filmul sau pare complet, finisat, fara repros. Personajele sunt vii, dialogurile deosebit de personale si pline de cursivitate realista, iar scenele se succed natural si sunt picmentate de simboluri ce se doresc gasite.
Desi as mai putea adauga inca foarte mult, va invit sa urmariti filmul lui Porumboiu, premiat cu Premiul Special al Juriului la Cannes si premiul FIPRESCI, sa-l descoperiti si sa va redecoperiti.
luni, 12 octombrie 2009
ALFRED HITCHCOCK
« Exista probabil legi ale filmului imposibil de exprimat. Hitchcock a creat aceste legi » (Francois Truffaut, mare regizor francez)« Singura modalitate de a scapa de temerile mele e sa fac filme despre ele » (Alfred Hitchcock)
« Esential pentru a crea un suspansul este sa oferi spectatorului informatii » (Alfred Hitchcock)
Filme vazute: The 39 Steps (1935) * Rebecca (1940) * Spellbound (1945) * Strangers on a Train (1951) * Rear Window (1954) * To Catch a Thief (1955) * Vertigo (1958) * North by Northwest (1959) * Psycho (1960) * The Birds (1963) * Marnie (1964).
OBIECTIV : Cele mai importante reviste de cinema din Statele Unite si Marea Britanie , l-au ales pe Alfred Hitchcock drept cel mai mare regizor al istoriei filmului. Cu toate acestea, desi nominalizat de 5 ori la Oscar-ul pentru regie, ( in 1941, 1945,1946, 1955, 1961) nu l-a castigat niciodata. A castigat in schimb Oscarul pentru cel mai bun film (1941), premiul Oscar pentru intreaga cariera (1968), precum si alte 30 de premii la festivalurile de film.
In 1980 a fost inobilat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
SUBIECTIV : Maestrul misterului, Alfred Hitchcock s-a remarcat in peste 50 de ani de cariera regizorala printr-un stil ce a dat nastere unui adevarat mit. Regizor englez care s-a remarcat indeosebi in Statele Unite, Hitchcock a transformat in mare masura tehnica cinematografica , dar si viziunea spectatorilor fata de filme. In creatiile sale, incitante si plina de susupans, spectatorul se regaseste mereu ca un personaj aparte, unul care nu apare la final, pe lista distributiei. Ne regasim in fata filmelor sale precum niste copii in fata unor povesti, incercam sa rezolvam alaturi de personajele lor enigmele din spatele actiunilor si a evenimentelor ce se desfasoara intr-un ritm alert, adeseori chiar frenetic.
La Hitchcock mereu intalnim personaje memorabile, care ne raman in minte, iar violenta fizica este doar continuarea unei cruzimi ce se dezvolta in psihicul pesonajului. Violenta este explicata aproape stiintific, la fel ca si crima. Multe din opele de maturitate ale regizorului, cele din perioada anilor ’40-’50 sunt adevarate thriller-uri foarte sofisticate, cu actiuni surprinzatoare, pline de suspans, umor negru, scene de o ingeniozitate remarcabila in care se urmareste crima perfecta si drama psihologica profunda. Hitchcock este in acelasi timp un detectiv, un politist, un psiholog ( uneori chiar un psihiatru ).
In filmele sale intalnim un model al relatiei femeie-barbat specific : o relatie subtila, de dragoste romatica alaturata unei prietenii puternice, legata de increderea ce se naste intre parteneri in momente dificile, tensionate. Adrenalina este liantul iubirii la Hitchcock, iar relatia de dragoste se suprapune unui parteneriat plin de afectiune intre oameni aflati in pericol.
Simbolistica inteligenta, coloana sonora ce intensifica la maxim suspansul, nuditate aparenta , creata printr-un montaj avangardist, tehnici de filmare inovatoare, retrairi a unor scene din trecutul intunecat al unor personaje care explica prezentul acestora, obsesia pentru personaje feminine blonde si prezenta sa cameleonica in scene scurte, dar care atrageau curiozitatea publicului - toate acestea il identifica pe Hitchcock ca fiind un regizor special, unic.
Creator inegalabil in genul filmului de suspans, Alfred Hitchcock atrage si hipnotizeaza totodata, fiind prin inspiratia si inraurirea sa asupra regizorilor moderni, parintele cinematografiei contemporane.
In 1980 a fost inobilat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
SUBIECTIV : Maestrul misterului, Alfred Hitchcock s-a remarcat in peste 50 de ani de cariera regizorala printr-un stil ce a dat nastere unui adevarat mit. Regizor englez care s-a remarcat indeosebi in Statele Unite, Hitchcock a transformat in mare masura tehnica cinematografica , dar si viziunea spectatorilor fata de filme. In creatiile sale, incitante si plina de susupans, spectatorul se regaseste mereu ca un personaj aparte, unul care nu apare la final, pe lista distributiei. Ne regasim in fata filmelor sale precum niste copii in fata unor povesti, incercam sa rezolvam alaturi de personajele lor enigmele din spatele actiunilor si a evenimentelor ce se desfasoara intr-un ritm alert, adeseori chiar frenetic.
La Hitchcock mereu intalnim personaje memorabile, care ne raman in minte, iar violenta fizica este doar continuarea unei cruzimi ce se dezvolta in psihicul pesonajului. Violenta este explicata aproape stiintific, la fel ca si crima. Multe din opele de maturitate ale regizorului, cele din perioada anilor ’40-’50 sunt adevarate thriller-uri foarte sofisticate, cu actiuni surprinzatoare, pline de suspans, umor negru, scene de o ingeniozitate remarcabila in care se urmareste crima perfecta si drama psihologica profunda. Hitchcock este in acelasi timp un detectiv, un politist, un psiholog ( uneori chiar un psihiatru ).
In filmele sale intalnim un model al relatiei femeie-barbat specific : o relatie subtila, de dragoste romatica alaturata unei prietenii puternice, legata de increderea ce se naste intre parteneri in momente dificile, tensionate. Adrenalina este liantul iubirii la Hitchcock, iar relatia de dragoste se suprapune unui parteneriat plin de afectiune intre oameni aflati in pericol.
Simbolistica inteligenta, coloana sonora ce intensifica la maxim suspansul, nuditate aparenta , creata printr-un montaj avangardist, tehnici de filmare inovatoare, retrairi a unor scene din trecutul intunecat al unor personaje care explica prezentul acestora, obsesia pentru personaje feminine blonde si prezenta sa cameleonica in scene scurte, dar care atrageau curiozitatea publicului - toate acestea il identifica pe Hitchcock ca fiind un regizor special, unic.
Creator inegalabil in genul filmului de suspans, Alfred Hitchcock atrage si hipnotizeaza totodata, fiind prin inspiratia si inraurirea sa asupra regizorilor moderni, parintele cinematografiei contemporane.
joi, 8 octombrie 2009
GIUSEPPE TORNATORE
« Dintre toate femeile care m-au rugat sa nu le uit, doar ea, care nu mi-a cerut niciodata asta, mi-a ramas mereu in suflet » (finalul filmului « Malena »)
Filme vazute: Nuovo cinema Paradiso (1988) * Stanno tutti bene (1990) * La leggenda del pianista sull'oceano (1998) * Malèna (2000) * La sconosciuta (2006).
OBIECTIV : Cel mai influent regizor italian al ultimilor 20 de ani, Giuseppe Tornatore este castigatorul Premiului Oscar pentru cel mai bun film strain (1989) si al Premiului Academiei Britanice de Film si Arta Teatrala (1991). De asemenea, a castigat premiul special al juriului la Cannes (1989), premiul pentru regie al Academiei Italiene de Film (1996, 1999, 2007) si premiul special al juriului la Venezia (1995).
Se afirma de unii critici ca filmul sau « Nuovo Cinema Paradiso » a revitalizat industria cinematografica italiana, care in ultimele doua decenii a reusit sa revina in atentia publicului.
SUBIECTIV : Filmele lui Tornatore sunt poezii despre viata. Nostalgice, melancolice, pline de tristeti tomnatice sau de iubiri calde ca ploile de vara, cu un incredibil iz atemporal. Daca imi este permis sa depasesc gradul normal de subiectivism as spune ca orice om care a vazut « Nuovo Cinema Paradiso » va ramane marcat de aceasta capodopera. Eu, unul, marturisesc cu cea mai mare sinceritate, consider acest film drept cel mai fascinant moment al istoriei cinematografiei. Si continuand as spune ca in mare masura prezenta lui Tornatore in acest top personal al regizorilor favoriti i se datoreaza.
Lumea filmelor lui Giuseppe Tornatore are o simplicitate unica, plina de trairi esentiale. E o lume a gandurilor pure, in care saruturile se transforma in iubiri eterne, tacute si totusi atat de adanci. O lume a batranilor simpatici, a copiilor zgomotosi, a femeilor idolatrizate de catre barbati. O lume obsesiv de onesta, de calda, de plina de adancuri.
Regizorul italian revine mereu in filmele sale la un teritoriu cunoscut (Sicilia natala) sau la ideea unei iubiri imposibile, ce apartine trecutului si prin care se traieste prezentul. Si intr-un caz si in celalat, povestirea ce sta la baza filmului este spusa cu seninatate, in tonuri pline de emotie, in accente romantice.
Societatea e o prezenta abila si mereu staruitoare in vietile personajelor. In toate filmele sale Tornatore prezinta efectele comunitatii asupra individului. De la sentimentul apropierii dintre oameni in « Cinema Paradiso » la fuga de ceilalti din « La Leggenda del pianista sull’oceano » si de la gelozia cruda, plina de ipocrizie din « Malena » pana la dezumanizante sentimente de respingere din « La sconosciuta », societatea pare sa aiba in creatiile regizorului sicilian forta de a modela, de a influenta.
In final insa, filmele lui Tornatore vorbesc prin ele insele. Imagini ce raman in inimile spectatorilor, muzica inconfundabila a maestrului Ennio Morricone, finaluri pline de sensuri. Vibratia peliculei infiora si transforma. Nimic nu va mai fi la fel dupa un film de Giuseppe Tornatore.
Filme vazute: Nuovo cinema Paradiso (1988) * Stanno tutti bene (1990) * La leggenda del pianista sull'oceano (1998) * Malèna (2000) * La sconosciuta (2006).
OBIECTIV : Cel mai influent regizor italian al ultimilor 20 de ani, Giuseppe Tornatore este castigatorul Premiului Oscar pentru cel mai bun film strain (1989) si al Premiului Academiei Britanice de Film si Arta Teatrala (1991). De asemenea, a castigat premiul special al juriului la Cannes (1989), premiul pentru regie al Academiei Italiene de Film (1996, 1999, 2007) si premiul special al juriului la Venezia (1995).
Se afirma de unii critici ca filmul sau « Nuovo Cinema Paradiso » a revitalizat industria cinematografica italiana, care in ultimele doua decenii a reusit sa revina in atentia publicului.
SUBIECTIV : Filmele lui Tornatore sunt poezii despre viata. Nostalgice, melancolice, pline de tristeti tomnatice sau de iubiri calde ca ploile de vara, cu un incredibil iz atemporal. Daca imi este permis sa depasesc gradul normal de subiectivism as spune ca orice om care a vazut « Nuovo Cinema Paradiso » va ramane marcat de aceasta capodopera. Eu, unul, marturisesc cu cea mai mare sinceritate, consider acest film drept cel mai fascinant moment al istoriei cinematografiei. Si continuand as spune ca in mare masura prezenta lui Tornatore in acest top personal al regizorilor favoriti i se datoreaza.
Lumea filmelor lui Giuseppe Tornatore are o simplicitate unica, plina de trairi esentiale. E o lume a gandurilor pure, in care saruturile se transforma in iubiri eterne, tacute si totusi atat de adanci. O lume a batranilor simpatici, a copiilor zgomotosi, a femeilor idolatrizate de catre barbati. O lume obsesiv de onesta, de calda, de plina de adancuri.
Regizorul italian revine mereu in filmele sale la un teritoriu cunoscut (Sicilia natala) sau la ideea unei iubiri imposibile, ce apartine trecutului si prin care se traieste prezentul. Si intr-un caz si in celalat, povestirea ce sta la baza filmului este spusa cu seninatate, in tonuri pline de emotie, in accente romantice.
Societatea e o prezenta abila si mereu staruitoare in vietile personajelor. In toate filmele sale Tornatore prezinta efectele comunitatii asupra individului. De la sentimentul apropierii dintre oameni in « Cinema Paradiso » la fuga de ceilalti din « La Leggenda del pianista sull’oceano » si de la gelozia cruda, plina de ipocrizie din « Malena » pana la dezumanizante sentimente de respingere din « La sconosciuta », societatea pare sa aiba in creatiile regizorului sicilian forta de a modela, de a influenta.
In final insa, filmele lui Tornatore vorbesc prin ele insele. Imagini ce raman in inimile spectatorilor, muzica inconfundabila a maestrului Ennio Morricone, finaluri pline de sensuri. Vibratia peliculei infiora si transforma. Nimic nu va mai fi la fel dupa un film de Giuseppe Tornatore.
miercuri, 7 octombrie 2009
DAVID LYNCH
« Viata e foarte, foarte confuza…asa incat filmelor ar trebui sa li se ofere posibilitatea sa fie la fel » (David Lynch)Filme vazute: Eraserhead (1977) * The Elephant Man (1980) * Blue Velvet (1986) * Twin Peaks: Fire Walk with Me (1992) * Lost Highway (1997) * Mulholland Drive (2001) * Inland Empire (2006).
OBIECTIV : David Lynch este deosebit de iubit in Europa ( mai ales in Franta). A castigat peste 40 de premii internationale : Marele Premiu ( 1990) si premiul pentru regie (2002) la Cannes, de doua ori Premiul Cesar (1982, 2002), Premiul pentru intreaga cariera la Venezia (2006). De asemenea a fost nominalizat de trei ori la premiul Oscar pentru regie (1981,1987, 2002) si la Globul de Aur (1981, 2002).
SUBIECTIV : Ciudate - acesta este primul cuvant la care se gandeste spectatorul atunci cand caracterizeaza filmele lui David Lynch. De aici insa incepe o adevarata odisee a cunoasterii in care reusita este mai mult decat iluzorie. Si totusi asta le face cu adevarat interesante : creatiile lui Lynch sunt imposibil de explicat, de reprodus in cuvinte. Nici un alt regizor contemporan nu detine monopolul absolut asupra intelesurilor filmelor sale, nici unul nu infioara precum David Lynch.
Lumea terifiant de schimbatoare a universului lui Lynch este presarata de personaje grotesti, ridicole sau bizare. Monstrii mai mult sau mai putin umani, nebuni pregatiti oricand sa comita cele mai violente crime, personalitati dedublate, cu deformitati fizice, ce se alatura femeilor senzuale ce sunt abuzate sexual si barbatilor puternici ce isi suprima cu dificultate tendintele violente.
Traumele lumii din filmele lui Lynch se petrec in orasele mici din deserturi salbatice parca coborate din western-urile anilor ’40, pe sosele arse de soare ale Americii sau in orase industrializate. Strazile pustii, barurile intesate de lume, cluburi de noapte pline de fum, camere de motel cu becuri stricate, ce sclipesc sacadat, catifele si draperii albastre sau rosii, zgomote lugubre si o permanenta senzatie de mister se regasesc in filmele sale.
Actiunile sunt si ele greu de interpretat, adevarate puzzle-uri in care realitatatile se suprapun si se intrepatrund cu vise. Dar visele lui Lynch sunt cosmaruri elaborate, ce exploateaza anxietati si obsesii. Ceea ce incepe ca o poveste lina, provinciala se reinventeaza pe parcursul filmului, devenind o realitate stranie, aproape virtuala. Lynch este precum un paianjen ce croieste o panza deasa de intrigi, capcane vizuale si vise ce te transforma in victima unei intrebari ce revine mereu la final : ce a vrut « sa spuna » regizorul ? Iar raspunsul nu poate fi dat niciodata.
Ceea ce ramane insa la final este magia imaginilor pe care le tranformam in mintea noastra in reprezentari mai mult sau mai putin logice, incercand sa exploatam la maxim amalgamul de mesaje ce se insinueaza pe pelicula.
Celebru pentru misterul reprezentarilor sale cinematografice, Lynch nu a expus niciodata informatii referitoare la operele sale. Le-a prezentat ca pe expresii ale creativitatii sale, le-a eliberat fanilor sai lasandu-i pe acestia sa aleaga intelesuri si sa intrevada sensuri. Provocator si noncorformist, original si misterios, David Lynch ramane o prezenta de o geniala unicitate in cinematografia ultimilor trei decenii.
marți, 6 octombrie 2009
LUIS BUNUEL
« Intr-o lume atat de rau construita precum a noastra nu exista decat o singura solutie : revolta .» (Luis Bunuel)« In opinia mea, cel mai mare regizor este Luis Bunuel » ( Alfred Hitchcock, in anul 1972)
Filme vazute: Los olvidados (1950) * El (1953) * Robinson Crusoe (1954) * Viridiana (1961) * Simón del desierto (1965) * Belle de jour (1967) * La voie lactée (1969) * Tristana (1970) * Le charme discret de la bourgeoisie (1972) * Cet obscur objet du désir (1977).
Filme vazute: Los olvidados (1950) * El (1953) * Robinson Crusoe (1954) * Viridiana (1961) * Simón del desierto (1965) * Belle de jour (1967) * La voie lactée (1969) * Tristana (1970) * Le charme discret de la bourgeoisie (1972) * Cet obscur objet du désir (1977).
OBIECTIV : Bunuel a fost deosebit de apreciat la festivalurile europene de film. A castigat Marele Premiu ( 1961) si premiul pentru regie (1951) la Cannes , « Leul de Aur » pentru cel mai bun film (1967) si premiul special al juriului ( 1965) la Venezia , Marele Premiul al Academiei Britanice de Film si Arta Teatrala (1974), precum si premii pentru intreaga cariera la Berlin (1968), Moscova (1979) si Venezia (1982). De asemenea a fost recunoscut si in Statele Unite ca unul dintre marii regizori : castigator al premiului Oscar pentru cel mai bun film strain (1973) si castigator al Premiului Asociatiei Americane a Criticilor de Film (1972 si 1977).
SUBIECTIV : Visul este esential in filmele lui Luis Bunuel. De altfel, ca principal reprezentant al suprarealismului in cinematografie, cel mai mare regizor spaniol al tuturor timpului a fost un avangardist, un demolator al burgheziei si al bisericii. Puterea de sugestie a filmelor lui Bunuel este remarcabila, iar temele sale, in aparent repetitive in toate creatiile sale converg neincetat spre inconstient, spre nebunie sau spre oniric.
Interesant este ca prin filmul sau de doar 20 de minute « Un chien andalou » (1928) Bunuel a creat un punct de plecare in care a revenit dupa mai bine de trei decenii. Marturisesc ca nu am putut vedea acest film de debut din ratiuni pur si simplu sufletesti: Oricum, lama ce trece printr-un glob ocular al unei femei si capul in putrefactie al unui cal (ascuns intr-un pian ) sunt imagini ce au constituit fara indoiala in acel moment un manifest visual terifiant.
Bunuel nu a mai socat la fel de puternic din punct de vedere al imaginii, dar a fost un instigator foarte creativ din punct de vedere al subiectelor filmelor sale. Impotriva bisericii catolice s-a ridicat frecvent. Intr-unul din filmele sale de referinta ( Viridiana ) regizorul reconstruieste scena Cinei cea de taina din celebrul tablou al lui Leonardo, inlocuind insa ( scandalos pentru Spania anilor ’60) pe Isus si pe apostolii sai cu niste tarani saraci, betivi si nebuni. Intr-un alt film al sau Isus apare ca un om normal, cu deprinderi casnice ( doreste sa se barbiereasca, ii este foame, alearga si rade zgomotos ).
Burghezia, cu deprinderile sale invechite, este prezentata in filmele lui Bunuel in tonuri grave, plina de snobism, de dispret fata de muncitori sau fata de artisti. Cu precadere in ultimele filme pe care le-a regizat -probabil si cele mai valoroase ale sale- cineastul se remarca si printr-o virulenta critica la adresa imoralitatii societatii. Femeile constituie in acest sens deopotriva obiectul si mijlocul acestei imoralitati, fiinte care se transforma usor din neintelese in victime ale propriilor trairi si instincte. Subjugand dorintele celor din jur, femeile apar in filmele lui Bunuel ca principale creatoare de drame sufletesti, de nelinisti interioare. Si totusi, ingaduitor, Bunuel te indeamna parca la o viziune paterna asupra femeii, subintelegand nevoia acesteia de protectie, de atentie, de dragoste.
Bunuel este remarcabil prin originalitatea debordanta, prin plasmuirea visului integrat constient realului. Trecerile din inconstientul personajelor in viata reala se face simplu, fara a complica in schimb firul normal al povestii. Fiindca, desi poate parea surprinzator, toate filmele lui Bunuel sunt inainte de toate filme ce pot fi intelese ca simple relatari ale unor momente din viata unor personaje. Stilul inconfundabil al marelui regizor suprarealist incita si dezarmeaza sufletul , il transforma intr-un ganditor, in timp ce imaginile operelor sale indeamna ratiunea la reverie. Bunuel transforma, fascineaza, iar trairea filmelor sale hipnotizeaza. Maestrul visului in cinematografie merita toata atentia oricarui cinefil adevarat.
SUBIECTIV : Visul este esential in filmele lui Luis Bunuel. De altfel, ca principal reprezentant al suprarealismului in cinematografie, cel mai mare regizor spaniol al tuturor timpului a fost un avangardist, un demolator al burgheziei si al bisericii. Puterea de sugestie a filmelor lui Bunuel este remarcabila, iar temele sale, in aparent repetitive in toate creatiile sale converg neincetat spre inconstient, spre nebunie sau spre oniric.
Interesant este ca prin filmul sau de doar 20 de minute « Un chien andalou » (1928) Bunuel a creat un punct de plecare in care a revenit dupa mai bine de trei decenii. Marturisesc ca nu am putut vedea acest film de debut din ratiuni pur si simplu sufletesti: Oricum, lama ce trece printr-un glob ocular al unei femei si capul in putrefactie al unui cal (ascuns intr-un pian ) sunt imagini ce au constituit fara indoiala in acel moment un manifest visual terifiant.
Bunuel nu a mai socat la fel de puternic din punct de vedere al imaginii, dar a fost un instigator foarte creativ din punct de vedere al subiectelor filmelor sale. Impotriva bisericii catolice s-a ridicat frecvent. Intr-unul din filmele sale de referinta ( Viridiana ) regizorul reconstruieste scena Cinei cea de taina din celebrul tablou al lui Leonardo, inlocuind insa ( scandalos pentru Spania anilor ’60) pe Isus si pe apostolii sai cu niste tarani saraci, betivi si nebuni. Intr-un alt film al sau Isus apare ca un om normal, cu deprinderi casnice ( doreste sa se barbiereasca, ii este foame, alearga si rade zgomotos ).
Burghezia, cu deprinderile sale invechite, este prezentata in filmele lui Bunuel in tonuri grave, plina de snobism, de dispret fata de muncitori sau fata de artisti. Cu precadere in ultimele filme pe care le-a regizat -probabil si cele mai valoroase ale sale- cineastul se remarca si printr-o virulenta critica la adresa imoralitatii societatii. Femeile constituie in acest sens deopotriva obiectul si mijlocul acestei imoralitati, fiinte care se transforma usor din neintelese in victime ale propriilor trairi si instincte. Subjugand dorintele celor din jur, femeile apar in filmele lui Bunuel ca principale creatoare de drame sufletesti, de nelinisti interioare. Si totusi, ingaduitor, Bunuel te indeamna parca la o viziune paterna asupra femeii, subintelegand nevoia acesteia de protectie, de atentie, de dragoste.
Bunuel este remarcabil prin originalitatea debordanta, prin plasmuirea visului integrat constient realului. Trecerile din inconstientul personajelor in viata reala se face simplu, fara a complica in schimb firul normal al povestii. Fiindca, desi poate parea surprinzator, toate filmele lui Bunuel sunt inainte de toate filme ce pot fi intelese ca simple relatari ale unor momente din viata unor personaje. Stilul inconfundabil al marelui regizor suprarealist incita si dezarmeaza sufletul , il transforma intr-un ganditor, in timp ce imaginile operelor sale indeamna ratiunea la reverie. Bunuel transforma, fascineaza, iar trairea filmelor sale hipnotizeaza. Maestrul visului in cinematografie merita toata atentia oricarui cinefil adevarat.
STANLEY KUBRICK
« Toata lumea recunoaste ca era cel mai bun si totusi simt ca asta nu e de ajuns » ( Jack Nicholson)« Stanley se reinventa la fiecare film pe care il facea. Ca regizor, pentru mine, era o ilustrare conceptuala a conditiei umane. » (Steven Spielberg)
Filme vazute : The Killing (1956) * Paths of Glory (1957) * Spartacus (1960) * Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (1964) * 2001: A Space Odyssey (1968) * A Clockwork Orange (1971) * The Shining (1980) * Full Metal Jacket (1987) * Eyes Wide Shut (1999).
OBIECTIV : A castigat peste 30 de premii internationale. De patru ori nominalizat la Oscar pentru regie ( 1965, 1969, 1972, 1976) si de trei ori pentru cel mai bun film ( 1965, 1972, 1976). A castigat premiul Oscar pentru efecte speciale (1969), premiul Academiei Britanice de film pentru regie ( 1976), Premiul criticii la Venezia (1999). A primit in 1999 un premiul special pentru intreaga cariera de « excelenta in film » din partea Academiei Britanice de Film si Arta Teatrala si un premiul pentru intreaga cariera din partea Sindicatului regizorilor americani de film (1997). De asemenea a primit « Leul de Aur » pentru intreaga cariera la festivalul de film de la Venezia (1997)
SUBIECTIV : Cel mai spectaculos lucru pe care il regasim in toate filmele lui Kubrick este atentia pentru detaliu. La Kubrick detaliul incepe de la faza de proiect si scenariu, pana la lumina, efecte speciale, alegerea muzicii, montaj sau imagine. Inceputurile sale in domeniul fotografiei si pasiunea pentru sah s-au alaturat firii boeme, introvertite si foarte minutioase a marelui regizor, oferind cinematografiei o personalitate care s-a apropiat prin filmele sale cel mai mult de ideea de perfectiune. Modul in care isi alegea subiectele, anii petrecuti pentru a studia si a lucra asupra fiecarui detaliu au facut ca in aproape 50 de ani de cariera sa fie oferite publicului doar 13 filme semnate de regizorul obsedat de perfectionism.. Toate insa au creat puncte de referinta in genurile cinematografiei, de la filmul de razboi la filmul horror, de la satira politica la cea sociala, de la filmul science-fiction la drama sau la filmul noir. As spune ca nici un gen important al filmului nu a ramas neatins de geniul regizoral al maestrului Kubrick si in toate a creat standarde aproape de neatins.
Filmele lui Kubrick reprezinta fiecare in parte o poveste dificil de exprimat in cuvinte. Imaginile fiecaruia iti raman in minte, se lipesc de sufletul spectatorului care devine pe nesimtite un fan al lui Stanley Kubrick. Combinatia intre imagine si muzica atinge uneori efecte surprinzatoare, alteori pare menita sa atraga printr-o simbioza artistica perfecta. Atentia spre detaliu si exactitate stiintifica sunt remarcabile in « 2001 : Space Odyssey » (1968) unanim recunoascut de critica drept cel mai bun film SF al istoriei, iar de lumea stiintifica drept cel mai exact contruit vreodata.
In filmele lui Kubrick viata este privita mereu cu o usoara tenta ironica, iar ceea ce atrage este tocmai suprapunerea acestei viziuni pestre atractia regizorului spre partea intunecata a sufletului uman. Lipsa de empatie, cruzimea, degenerarea psihica, violenta si pervertirea umanitatii sunt lait-motive caracteristice personajelor din filmele sale.
Provocator si rebel, artistul Kubrick a dezvoltat in filmele sale remarcabile povesti ce se tranforma cu ajutorul imaginilor in piese de colectie, recunoscute ca valori ale artei cinematografice. Daca un regizor merita cu adevarat studiat si aprofundat pana in detaliu acesta este Kubrick.
De altfel , regizorul a ramas recunoscut si prin faptul ca prefera sa filmeze scenele din numeroase unghiuri, pozitii, mereu cautand alte detalii si dand montajului un rol esential in configurarea filmelor sale, consumand astfel de 10 ori mai multa pelicula decat erau standardele normale acceptate in bransa producatorilor de film. Kubrick insa nu a compromis niciodata ideea sa despre arta cinematografica, a ramas mereu altfel decat toti ceilalti : un artist ce a atins perfectiunea.
SUBIECTIV : Cel mai spectaculos lucru pe care il regasim in toate filmele lui Kubrick este atentia pentru detaliu. La Kubrick detaliul incepe de la faza de proiect si scenariu, pana la lumina, efecte speciale, alegerea muzicii, montaj sau imagine. Inceputurile sale in domeniul fotografiei si pasiunea pentru sah s-au alaturat firii boeme, introvertite si foarte minutioase a marelui regizor, oferind cinematografiei o personalitate care s-a apropiat prin filmele sale cel mai mult de ideea de perfectiune. Modul in care isi alegea subiectele, anii petrecuti pentru a studia si a lucra asupra fiecarui detaliu au facut ca in aproape 50 de ani de cariera sa fie oferite publicului doar 13 filme semnate de regizorul obsedat de perfectionism.. Toate insa au creat puncte de referinta in genurile cinematografiei, de la filmul de razboi la filmul horror, de la satira politica la cea sociala, de la filmul science-fiction la drama sau la filmul noir. As spune ca nici un gen important al filmului nu a ramas neatins de geniul regizoral al maestrului Kubrick si in toate a creat standarde aproape de neatins.
Filmele lui Kubrick reprezinta fiecare in parte o poveste dificil de exprimat in cuvinte. Imaginile fiecaruia iti raman in minte, se lipesc de sufletul spectatorului care devine pe nesimtite un fan al lui Stanley Kubrick. Combinatia intre imagine si muzica atinge uneori efecte surprinzatoare, alteori pare menita sa atraga printr-o simbioza artistica perfecta. Atentia spre detaliu si exactitate stiintifica sunt remarcabile in « 2001 : Space Odyssey » (1968) unanim recunoascut de critica drept cel mai bun film SF al istoriei, iar de lumea stiintifica drept cel mai exact contruit vreodata.
In filmele lui Kubrick viata este privita mereu cu o usoara tenta ironica, iar ceea ce atrage este tocmai suprapunerea acestei viziuni pestre atractia regizorului spre partea intunecata a sufletului uman. Lipsa de empatie, cruzimea, degenerarea psihica, violenta si pervertirea umanitatii sunt lait-motive caracteristice personajelor din filmele sale.
Provocator si rebel, artistul Kubrick a dezvoltat in filmele sale remarcabile povesti ce se tranforma cu ajutorul imaginilor in piese de colectie, recunoscute ca valori ale artei cinematografice. Daca un regizor merita cu adevarat studiat si aprofundat pana in detaliu acesta este Kubrick.
De altfel , regizorul a ramas recunoscut si prin faptul ca prefera sa filmeze scenele din numeroase unghiuri, pozitii, mereu cautand alte detalii si dand montajului un rol esential in configurarea filmelor sale, consumand astfel de 10 ori mai multa pelicula decat erau standardele normale acceptate in bransa producatorilor de film. Kubrick insa nu a compromis niciodata ideea sa despre arta cinematografica, a ramas mereu altfel decat toti ceilalti : un artist ce a atins perfectiunea.
luni, 5 octombrie 2009
CHARLES SPENCER CHAPLIN
Charlie Chaplin a fost cel mai mare actor de comedie a filmului mut.(Buster Keaton)Ador sa umblu prin ploaie fiindca atunci nu mi se vad lacrimile. (Charles Chaplin)
Filme vazute: The Vagabond ( 1916) * The Immigrant (1917) *A Dog's Life (1918) * The Kid (1921) * The Pilgrim (1923) * The Gold Rush (1925) * The Circus (1928) * City Lights (1931) * Modern Times (1936) * The Great Dictator (1940) * Monsieur Verdoux (1947) * A King in New York (1957).
OBIECTIV: Charles Chaplin intruchipeaza in cel mai inalt grad esenta filmului – arta secolului al XX-lea. Comediile sale sunt si vor ramane probabil pentru totdeauna cele mai importante realizari ale genului in istoria cinematografiei.
In 1972 i sa acordat Premiul Oscar pentru intreaga cariera pentru « influenta incalculabila la tranformarea filmului in principala forma de arta a secolului ». In acelasi an primeste « Leul de Aur » pentru intreaga cariera la Venezia. A castigat un Oscar onorific (1929) si un Oscar pentru muzica de film(1973)
In 1972 i sa acordat Premiul Oscar pentru intreaga cariera pentru « influenta incalculabila la tranformarea filmului in principala forma de arta a secolului ». In acelasi an primeste « Leul de Aur » pentru intreaga cariera la Venezia. A castigat un Oscar onorific (1929) si un Oscar pentru muzica de film(1973)
In 1975 regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii l-a inobilat, acordandu-i titlul de "sir".
SUBIECTIV: Chaplin este pentru spectatorii de ieri si de azi cel mai cel mai cunoscut personaj al istoriei filmului :vagabondul, cu mustacioara neagra, hainele vechi, baston si palarie, pantalonii rupti si foarte largi, pantofii exagerati de mari, mersul hazliu si o mimica expresiva.
Prezenta sa in personajul pe care l-a facut celebru pana la identificare, ascunde insa adevarata forta a artistului Chaplin : regizor, producator, scenarist, compozitor. Un complex de atribute care au transformat un talent extraordinar intr-un geniu ( poate singurul in istoria artei cinematografice ) cu o popularitate fantastica.
Chaplin creaza o lume aparte : comicul de situatie, comicul fizic si cel expresiv ( mimic) provoaca o avalansa de buna dispozitie, un vulcan de rasete. Fiecare dintre filmele sale iti da senzatia genialitatii umorului, incontrolabil si mereu imprevizibil. In Chaplin insa exista nu doar dorinta de a starni rasul de a fi un clovn, ci si aceea de a ascunde cu o finete deosebita mesaje adanci, profunde. Revolta sa fata de nedreptatile societatii, de injustitia sociala a capitalismului sunt evidente la o privire mai atenta asupra operei sale. Uneori acestea sunt atat de coplesitoare incat pare ca incredibilul sir de gaguri, de situatii comice din filmele sale nu sunt decat pretextul unui protest anti-sistem.
Personajul sau ramane insa mereu in centrul atentiei, devenind o icoana a unei constiinte profund umaniste. In ciuda « eforturilor » societatii de a-l dobora, Vagabondul ramane acelasi : optimist, atent la nevoile celor slabi, luptand impotriva autoritatii impuse, incercand sa supravietuiasca cu demnitate incercarilor pe care viata i le pune in cale.
Dragostea este mereu prezenta in comediile lui Chaplin. Vagabondul se indragosteste usor, dar dovedeste mereu altruism, devodament, loialitate fata de femeia iubita. Sentimentul devina o forta care il motiveaza, ii stimuleaza dorinta de a iesi victorios. Lupta sa este simbolul luptelor noastre,
Niciodata comedia nu a ascuns atata drama. Chaplin redefineste pentru totdeauna filmul, il transforma in arta, imbinand perfect popularitatea fantastica a comediei cu impactul serios al mesajului dramatic.
Chaplin are insa si marele merit de a dovedi ca si in cazul filmului pot exista spirite complete, totale, sintetizatoare. Chaplin a si produs majoritatea filmelor regizate de el, a dezvoltat propria viziune asupra tehnicilor de filmare, asupra modului de prezentare a comicului si a tragicului, a compus muzica si a avut un impact direct in toate aspectele creatiei sale. Se poate vorbi despre el ca despre primul autor al istoriei filmului.
Prezenta sa in personajul pe care l-a facut celebru pana la identificare, ascunde insa adevarata forta a artistului Chaplin : regizor, producator, scenarist, compozitor. Un complex de atribute care au transformat un talent extraordinar intr-un geniu ( poate singurul in istoria artei cinematografice ) cu o popularitate fantastica.
Chaplin creaza o lume aparte : comicul de situatie, comicul fizic si cel expresiv ( mimic) provoaca o avalansa de buna dispozitie, un vulcan de rasete. Fiecare dintre filmele sale iti da senzatia genialitatii umorului, incontrolabil si mereu imprevizibil. In Chaplin insa exista nu doar dorinta de a starni rasul de a fi un clovn, ci si aceea de a ascunde cu o finete deosebita mesaje adanci, profunde. Revolta sa fata de nedreptatile societatii, de injustitia sociala a capitalismului sunt evidente la o privire mai atenta asupra operei sale. Uneori acestea sunt atat de coplesitoare incat pare ca incredibilul sir de gaguri, de situatii comice din filmele sale nu sunt decat pretextul unui protest anti-sistem.
Personajul sau ramane insa mereu in centrul atentiei, devenind o icoana a unei constiinte profund umaniste. In ciuda « eforturilor » societatii de a-l dobora, Vagabondul ramane acelasi : optimist, atent la nevoile celor slabi, luptand impotriva autoritatii impuse, incercand sa supravietuiasca cu demnitate incercarilor pe care viata i le pune in cale.
Dragostea este mereu prezenta in comediile lui Chaplin. Vagabondul se indragosteste usor, dar dovedeste mereu altruism, devodament, loialitate fata de femeia iubita. Sentimentul devina o forta care il motiveaza, ii stimuleaza dorinta de a iesi victorios. Lupta sa este simbolul luptelor noastre,
Niciodata comedia nu a ascuns atata drama. Chaplin redefineste pentru totdeauna filmul, il transforma in arta, imbinand perfect popularitatea fantastica a comediei cu impactul serios al mesajului dramatic.
Chaplin are insa si marele merit de a dovedi ca si in cazul filmului pot exista spirite complete, totale, sintetizatoare. Chaplin a si produs majoritatea filmelor regizate de el, a dezvoltat propria viziune asupra tehnicilor de filmare, asupra modului de prezentare a comicului si a tragicului, a compus muzica si a avut un impact direct in toate aspectele creatiei sale. Se poate vorbi despre el ca despre primul autor al istoriei filmului.
sâmbătă, 3 octombrie 2009
INGMAR BERGMAN
« Analizand opera sa din toate perspectivele artei cinematografice, Ingmar Berman este probabil cel mai mare regizor al istoriei filmului » (Woody Allen )Filme vazute: The Seventh Seal (1957) * Wild Strawberries (1957) * The Magician (1958) * The Virgin Spring (1960) * Through a Glass Darkly (1961) * Winter Light (1962) * Persona (1966) * Hour of the Wolf (1968) * Shame (1968) * The Ritual (1969) * The Passion of Anna (1969) * Cries and Whispers (1972) * The Serpent's Egg ( 1977) * Autumn Sonata (1978) * Fanny and Alexander (1982) * After the Rehearsal (1983).
OBIECTIV : Ingmar Bergman este indiscutabil cea mai mare personalitate a cinematografiei scandinave. La marile festivaluri internationale de film are peste 60 de premii obtinute, printre care de trei ori premiul Oscar pentru cel mai bun film strain (1961, 1962, 1983), de 5 ori premiul criticilor americani de film (1966, 1968,1969,1972,1973), « Ursul de aur » la Berlin (1957), « Leul de Aur » la Venezia ( 1982) Premiul pentru intreaga cariera la Cannes ( 1997), Premiul Cesar ( 1984), Premiul pentru intreaga cariera a Asociatiei Americane de Film (1990), Premiul pentru intreaga cariera a Academiei Europene de Film (1988).
SUBIECTIV : Filmele sale urmaresc teme de mare adancime emotionala si intelectuala: relatia omului cu Dumnezeu, relatia omului cu sine, conditia sa de muritor, plina de angoase, de indoieli, de credinte zdruncinate, dar si de iubiri obsesive.
Bergman prezinta cea mai lipsita de compromisuri viziune personala asupra sufletului uman. Concluzia : nu putem nicodata intelege exact ce simtim si cu atat mai putin ce simt ceilalti. Intre dureri si regrete, angoase si frustrari, boala psihica si moarte, omul nu se poate niciodata regasi cu adevarat in aceasta viata. Personajele lui Bergman se situeaza mereu pe pozitii contradictorii atat cu propria lor existenta , cat si fata de ceilalti. Femeile, o constanta a universului cinematografic bergmanian, par la prima vedere firave, nesigure, cuprinse de nelinisti si de regrete tardive, cautand iubirea si calmul vietii de familie. Dincolo de aceasta suprafata aparenta, sufletele lor degaja obsesii infioratoare, psihoze continue, dar si o extraordinara capacitate de a indura probleme cotidiene, de a suporta raul. Tot prin personajele feminine, Bergman compune izvorul senzualitatii extreme. Feminitatea se transforma mereu in erotism, forta exteriorizata a celei interioare, mai profunde , dar mai predispusa compromisului.
In schimb, barbatii au o structura diferita. In filmele lui Bergman, ei detin adevaruri, dar sunt lipsiti de mijloacele pentru a le pune in valoare. Distanti, predispusi spre solitudine, cu accente false de integritate si siguranta. Sub aceasta masca insa, ii regasim mereu incarcati de proprile neputinte, pusi intr-o stare de inferioritate fara de femeile de langa ei.
Si totusi, Bergman nu traseaza in nici un moment o comparatie intre barbat si femeie. Evidenta este doar diferenta dintre ei.
Copii apar deseori in filmele regizoruilui suedez, ca personaje dotate cu un simt propriu, pierdut de cei maturi. Desi avand nevoie de protectia si afectiunea celor mari, copii sunt predispusi spre viziuni profunde, iscodind si descoperind o lume numai a lor.
Dincolo de personaje si de actiunile lor, lumea filmelor lui Bergman este o perpetua desfasurare de stari si de conflicte interioare : ura ascunsa se transforma in final in revolta, depresia neafisata se modifica spectaculos in boala psihica, dezamagirile prea indelung nedeconspirate esuaza in tragice renuntari la viata.
In filmul lui Bergman chiar si marele Freund ar gasi material pentru studiu, iar din punct de vedere filosofic Kierkegaard, Nietzsche sau Camus ar putea gasi teme importante de dezbatere.
Si din punct de vedere al montajului sau al aspectelor tehnice, Bergman a fost un inovator, un nonconformist, iar ca prezenta socanta pentru timpul al sau al imaginilor cu tenta sexuala a fost mai degraba criticat. Ca orice opera esentiala insa, filmografia cineastului suedez a capatat forta odata cu trecerea timpului. In urma cu un deceniu, intr-un sondaj printre cincizeci dintre marii regizori ai lumii Ingmar Bergman a fost ales drept cel mai important cineast al istoriei filmului. Cu toate acestea, el ramane unul dintre cei mai putin cunoscuti regizori,. multe dintre filmele sale fiind considerate necomerciale si prin urmare inaccesibile marelui public.
miercuri, 30 septembrie 2009
Filmul lunii : "Antichrist" de Lars Von Trier
Doua filme am asteptat cu foarte mare interes in acest an: “Inglorious Basterds” al lui Tarantino si “Antichrist” –ul lui Von Trier. Ambele au primit aprecieri si elogii la Cannes, ambele au fost in aceiasi masura criticate. Lars Von Trier, un obisnuit al nominalizarilor pentru Palm D’Or ( cu vreo 7 filme nominalizate de-a lungul anilor) a propus in acest an o drama cu accente horror, despre care s-a vorbit mult inainte de premiera. Filmul a devenit foarte rapid unul controversat, la fel ca aproape toate ale regizorului danez, celebru pentru viziunile sale foarte originale si avangardiste.
« Antichrist » este o extraordinare sinteza a filmografiei lui Lars Von Trier. Are scene sumbre, pline de greutate tragica si de intuneric grotesc, precum in « Elementh of Crime »(1984), un prolog si un epilog alb-negru, influentat la fel ca in « Europa »(1991) din filmul noir al anilor ’40-’50, introspectii in sufletele personajelor , pline de dureri, suferinte si regrete precum in « Breaking the Wave » (1996), sexualitate dezarmanta , lipsita de orice inhibitii estetice , de felul celei din « Idioterne »(1998) si personaje cu tulburari launtrice profunde precum in « Dancer in the Dark »(2000). Dincolo insa de aceste similaritati artistice si creative cu alte opere ale regizorului , « Antichrist » este un manifest brutal al imaginilor terifiante, cu accente macabre. Forta sa primordiala, terorizanta, este data de incompatibilitatea cu orice alta creatie cinematografica de pana acum. Ideea pare la prima vedere una simpla, desi dramatica si plina de gravitate : in timp ce fac sex doi parinti nu observa ca in camera alaturata, copilul lor aluneca de la fereastra deschisa larg si moare. Tragedia ii provoaca mamei o depresie psihica puternica, fiind nevoita sa se interneze in spital. Sotul, terapeut, incearca sa o ajute insa in cadrul familiei, fortand recuperarea psihica dupa socul mortii baietelului, printr-o perioada de vacanta calma la o cabana pierduta in munti. Incercarile , mai mult sau mai putin medicale ale sotului se lovesc insa demoralizant de un psihic , al sotiei, ce pare complet pierdut in tenebrele bolii. E o lupta care nu poate fi castigata.
Dincolo de firul descriptiv al filmului se afla insa imensa putere de expresie a imaginilor, a gandurilor. Imprumutand ceva din suprarealismul filmelor lui Bunuel si Tarkovski sau din expresionismul german , filmul lui Von Trier este un joc al realului si irealului, al vietii si al visului, o contemplare a proprilor angoase, complexe, remuscari. Actiunea are un crescendo emotional vizibil. Moartea aduce suferinta, suferinta aduce durere, durerea aduce haos, iar in final cercul se inchide printr-o noua moarte. Psihoza personajului feminine nu poate fi oprita prin incercarile normale ale sotului, care dupa ce isi « exerseaza » criminalitatea prin uciderea unui animal- simbol, va sfarsi prin a desavarsi drama.
Filmul are accente religioase ( sau antireligioase ?!!)ce par evidente. Mentionari ale locului unde se petrece actiunea, denumit « Eden » ( simbolistica evidenta, cu atat mai mult cu cat singurele personaje sunt un El – Willem Defoe si o Ea – Charlotte Gainsborogh) precum si o piramida a durerii in care Ea devine cel mai mare rau, superior lui Satan, precum si reprezentari animalice ce contin apropieri de versetele apocaliptice ale lui Ioan.
Mai mult decat orice discutii si interpretari pe care le poate face orice spectator relativ avizat, filmul are o forta senzationala de expresie, atat vizuala cat mai ales emotionala. Scenele horror, fara a provoca in mod inutil subcontientul( precum in multe dintre productiile de gen ), sunt puternic ancorate in esenta scenelor, aducand momente de tensiune suplimentara. « Antichrist » este o lume dura, sfasietoare, lipsita de umanitate lucida, dar in schimb atat de pilduitoare pentru raul ce exista in fiecare dintre noi. Un film de arta care merita pe deplin titlul de cel mai controversat film al acestui an.
« Antichrist » este o extraordinare sinteza a filmografiei lui Lars Von Trier. Are scene sumbre, pline de greutate tragica si de intuneric grotesc, precum in « Elementh of Crime »(1984), un prolog si un epilog alb-negru, influentat la fel ca in « Europa »(1991) din filmul noir al anilor ’40-’50, introspectii in sufletele personajelor , pline de dureri, suferinte si regrete precum in « Breaking the Wave » (1996), sexualitate dezarmanta , lipsita de orice inhibitii estetice , de felul celei din « Idioterne »(1998) si personaje cu tulburari launtrice profunde precum in « Dancer in the Dark »(2000). Dincolo insa de aceste similaritati artistice si creative cu alte opere ale regizorului , « Antichrist » este un manifest brutal al imaginilor terifiante, cu accente macabre. Forta sa primordiala, terorizanta, este data de incompatibilitatea cu orice alta creatie cinematografica de pana acum. Ideea pare la prima vedere una simpla, desi dramatica si plina de gravitate : in timp ce fac sex doi parinti nu observa ca in camera alaturata, copilul lor aluneca de la fereastra deschisa larg si moare. Tragedia ii provoaca mamei o depresie psihica puternica, fiind nevoita sa se interneze in spital. Sotul, terapeut, incearca sa o ajute insa in cadrul familiei, fortand recuperarea psihica dupa socul mortii baietelului, printr-o perioada de vacanta calma la o cabana pierduta in munti. Incercarile , mai mult sau mai putin medicale ale sotului se lovesc insa demoralizant de un psihic , al sotiei, ce pare complet pierdut in tenebrele bolii. E o lupta care nu poate fi castigata.
Dincolo de firul descriptiv al filmului se afla insa imensa putere de expresie a imaginilor, a gandurilor. Imprumutand ceva din suprarealismul filmelor lui Bunuel si Tarkovski sau din expresionismul german , filmul lui Von Trier este un joc al realului si irealului, al vietii si al visului, o contemplare a proprilor angoase, complexe, remuscari. Actiunea are un crescendo emotional vizibil. Moartea aduce suferinta, suferinta aduce durere, durerea aduce haos, iar in final cercul se inchide printr-o noua moarte. Psihoza personajului feminine nu poate fi oprita prin incercarile normale ale sotului, care dupa ce isi « exerseaza » criminalitatea prin uciderea unui animal- simbol, va sfarsi prin a desavarsi drama.
Filmul are accente religioase ( sau antireligioase ?!!)ce par evidente. Mentionari ale locului unde se petrece actiunea, denumit « Eden » ( simbolistica evidenta, cu atat mai mult cu cat singurele personaje sunt un El – Willem Defoe si o Ea – Charlotte Gainsborogh) precum si o piramida a durerii in care Ea devine cel mai mare rau, superior lui Satan, precum si reprezentari animalice ce contin apropieri de versetele apocaliptice ale lui Ioan.
Mai mult decat orice discutii si interpretari pe care le poate face orice spectator relativ avizat, filmul are o forta senzationala de expresie, atat vizuala cat mai ales emotionala. Scenele horror, fara a provoca in mod inutil subcontientul( precum in multe dintre productiile de gen ), sunt puternic ancorate in esenta scenelor, aducand momente de tensiune suplimentara. « Antichrist » este o lume dura, sfasietoare, lipsita de umanitate lucida, dar in schimb atat de pilduitoare pentru raul ce exista in fiecare dintre noi. Un film de arta care merita pe deplin titlul de cel mai controversat film al acestui an.
Topul regizorilor mei favoriti
1. Ingmar Bergman
2. Charles Chaplin
3. Stanley Kubrick
4. Luis Bunuel
5. David Lynch
6. Giuseppe Tornatore
7. Alfred Hitchcock
8. Lars Von Trier
9. Joel and Ethan Cohen
10. Michelangelo Antonioni
11. Emir Kusturica
12. Clint Eastwood
13. M. Night Shyamalan
14. Oliver Stone
15. Quentin Tarantino
16. Alejandro Amenabar
17. David Fincher
18. Darren Arronofsky
19. Francis Ford Coppola
20. Martin Scorsese
2. Charles Chaplin
3. Stanley Kubrick
4. Luis Bunuel
5. David Lynch
6. Giuseppe Tornatore
7. Alfred Hitchcock
8. Lars Von Trier
9. Joel and Ethan Cohen
10. Michelangelo Antonioni
11. Emir Kusturica
12. Clint Eastwood
13. M. Night Shyamalan
14. Oliver Stone
15. Quentin Tarantino
16. Alejandro Amenabar
17. David Fincher
18. Darren Arronofsky
19. Francis Ford Coppola
20. Martin Scorsese
Abonați-vă la:
Postări (Atom)