CLINT EASTWOOD

"Cei mai multi isi vor aminti de mine in cel mai bun caz pentru filmele in care am jucat personaje dure. Ceea ce nu e neaparat rau. Dar vor fi si unii, mai putini, care ma vor pastra in memoria lor pentru celelalte filme, unde am riscat. Cel putin asa imi place sa cred."(Clint Eastwood)

Filme vazute : Unforgiven (1991) * Absolute Power (1997) * Midnight in the Garden of Good and Evil (1997) * Space Cowboys (2000) * Mystic River (2003) * Million Dollar Baby (2004) * Flags of our Fathers (2006) * Letters from Iwo Jima (2006) * Changeling (2008) * Gran Torino (2008) * Invictus (2009).

OBIECTIV : Clint Eastwood este unul dintre cei mai premiati regizori ai ultimilor doua decenii. A fost nominalizat pentru premiul Oscar pentru regie in 2003 si 2006 si l-a castigat in alte randuri , in 1993 si 2004. De asemenea a castigat de trei ori Globul de Aur ( 1989, 1993, 2005). In anul 1996 a primit Premiul pentru intreaga cariera din partea Academiei Americane de Film, iar 10 ani mai tarziu Premiul de Excelenta in Film din partea Academiei Britanice de Teatru si Film. In Europa a castigat premiul pentru regie la Cannes (2003) si Premiul Special pentru intreaga cariera (2008) , premiul Cesar ( 1989, 1996, 2004, 2006, 2010) si premiul David di Donatello ( 2005, 2009). In anul 2000 a fost premiat cu Leul de Aur pentru intreaga cariera la Venezia.

SUBIECTIV : Pentru cei ce prefera filmele « comerciale » Clint Eastwood este mai degraba actorul din interesantele « spaghetti-westerns » ale lui Sergio Leone din anii ’60 sau din seria politista « Dirty Harry » din anii ’70. Cu figura sa inconfundabila, privirea dura, de un albastru metalizat, vocea joasa si prezenta longilina, Clint devenise un actor cu un fantastic succes de box-office, un star-icon al Americii. In spatele carierei de actor insa se cladea una mai profunda, mai importanta pentru istoria cinematografiei : cea de regizor si producator. Aproape 20 de ani, Eastwood a crescut constant ca regizor, ajungand in finalul anilor ’80 sa aiba chiar nominalizari la Cannes. Prin « Unforgiven » insa Eastwood intra in 1993 in galeria marilor regizori. Au urmat, rand pe rand creatii care au consolidat prezenta sa in randurile autorilor de legenda ai istoriei filmului.

Clint Eastwood are ceva din fiecare mare regizor american si totusi ramane original cu fiecare film al sau. Nu prezinta stereotipurile artistice specifice ale « autorilor » de genul Lynch, Tarantino sau Cohen si nici prestanta comerciala a unor Scorsese sau Stone. Este insa undeva la mijlocul distantei ce-i separa pe acestia. Rafinat in gasirea subiectelor, intransigent in privinta modului de a lucra, gasind mereu ca e mai important sa te pliezi pe genul filmului si al actiunii decat pe o anumita constanta stilistica, Eastwood se remarca printr-o simplitate aproape aroganta. Filmele lui Eastwood invita la a fi vazute de oricine, intelese de oricine, acceptate de publicul larg. Nu sunt pretentioase intelectual sau emotional, dar sunt exemple de elabolare atenta, minutioasa, riguroasa. Eastwood creaza personaje puternice, pilduitoare, care se zbat spre tinte precise. De la batranii « cowboys » din Unforgiven pana la puternica luptatoare din « Million Dollar Baby » si de la personajele din opera dubla « Leeters from Iwo Jima/Flags of our Fathers » , pana la presedintele de culoare al Africii de Sud Nelson Mandela, excelent interpretat de Morgan Freeman in « Invictus » . Mai mult decat actiunea in sine, filmele lui Eastwood se apleaca asupra destinelor, asupra vietilor interioare, iar asta le face cu adevarat spectaculoase din punct de vedere artistic. Eastwood pastreaza o atenta apropiere de un anumit gen de actiune, de intriga si de personaj-erou. Probabil ultimul western autentic « Unforgiven » are stil si forta, la fel ca marile capodopere ale genului din anii ’40-’50. Intriga este insa una aproape politista, un lait-motiv foarte indragit de regizorul american si la care revine si in « Midnight in the Garden of Good and Evil », « Mystic River » si « Changeling ». Eastwood isi rezerva mereu roluri emblematice, deseori principale in productiile sale, roluri pe care le transforma in puncte de atractie ale operelor sale. Este atras de personaje mai degraba introvertite, care cauta sa uite trecutul, mereu aflate intr-o lupta interioara cu greselile lor si cu regretul de a nu le mai putea schimba.

Modul revitalizant in care Clint Eastwood revine cu fiecare film al sau la valorile autentice ale vechiului cinematograf hollywoodian, autenticitatea dezarmanta a modului sau de a asigura dozele optime de realism si idealism in productiile sale si puterea fantastica de a descoperi sensuri moralizatoare il fac unul dintre cei mai mari regizori ai tuturor timpurilor. Mereu altul si totusi mereu el.

Filmul lunii: DEN GODA VILJAN (The Best Intentions) de Bille August

Intr-o discutie cu un bun prieten, acesta imi spunea ca exista filme de la care, citind cronici sau modul in care erau cotate in diferite topuri, se asteapta la foarte mult si care nu ii ofera in final, dupa vizionare, ocazia sa se declare pe deplin multumit. Dimpotriva, altele, despre care nu cunoaste foarte multe inainte de a le vedea sau care nu sunt creditate foarte bine, il surprind deseori ca fiind filme remarcabile, mult peste asteptarile sale. Desi corect pana la un anumit punct, rationamentul sau nu mentioneaza si al treilea grup de filme, anume cele ce te implinesc total, desi nu te surprind cu nimic, fiind exact asa cum te asteptai sa fie.

In urma cu cativa ani imi facusem o lista de filme greu de gasit pe dvd-uri sau pe internet si pe care mi-as fi dorit sa le vad. Cu fiecare an lista suferea transformari, intrucat pasiunea mea pentru cinema ducea la gasirea mai repede sau mai tarziu a filmelor din lista si fireasca lor vizionare. Si totusi, unul dintre acestea ramanea pe lista « neagra » a filmelor foarte greu de gasit : « The best intention » regizat de Bille August in 1992.

Desi este printre putinii regizori care au triumfat de doua ori la Cannes ( a doua oara chiar cu acest film superb), danezul Bille August este doar pe jumatate creatorul filmului. Al doilea, scenaristul, era creatorul profund al emotionantei, dar in acelasi timp complexei povesti de dragoste ce este descrisa in film.

In Uppsala, un mare oras al Suediei, la sfarsitul ultimului deceniu din secolul XX, un tanar student la teologie, Henrik, viziteaza familia prietenului sau Ernst. Desi prieteni, diferentele de clasa sociala sunt mari : Henrik, crescut cu greu de mama sa, locuieste intr-o camera saracacioasa dintr-un bloc vechi, in timp ce Ernst face parte dintr-o familie numeroasa, foarte unita si extrem de bogata.

Anna, sora mai mica a lui Ernst, plina de gingasie si delicatete, ii atrage imediat atentia tanarului student. Henrik observa insa faptul ca familia fetei o rasfata, fiind tratata de toata lumea ca o mica printesa. Atractia dintre cei doi insa este evidenta , iar filmul o descrie insinuant, mai degraba vizual, prin scene care se apleaca asupra schimburilor de priviri si gesturilor inocente. Era totusi perioada « La Belle Epoque » , ani ai romantismului curtenitor, ai unei bune-cuviinte politicoase, ai mesajelor in cerneala. Idila celor doi are insa si oprelisti. In primul rand atitudinea mai degraba retinuta a tatalui fetei si total dezaprobatoare a mamei acestei, cei doi dorind pentru mezina un barbat care sa se plieze pe stilul de viata in care aceasta crescuse. In al doilea rand, faptul ca Henrik avea deja o logodnica, Frida. Diferentele intre cele doua tinere se suprapun perfect peste diferentele de clasa sociala din care fac parte. Anna este bogata si educata, mereu in centrul atentiei, ispititoare prin naturaletea sa adolescentina, plina de feminitate si senzualitate. Frida este o tanara saraca, dar echilibrata si pragmatica. Henrik ii marturiseste Annei ca este logodit, iar relatia lor pare sa sfarseasca inainte de a incepe.

Totusi, la scurt timp atractia celor doi indragostiti devine mai puternica decat piedicile din calea relatiei lor. Henrik isi asculta inima si se apropie din nou de Anna. Mama Annei, principalul « inamic » , ii explica insa clar tanarului intr-o discutie lamuritoare ca diferentele dintre el si Anna nu pot fi depasite. Orgoliul lui Henrik nu poate suporta atitudinea dispretuitoare a femeii bogate, dornica sa isi vada fata maritata cu un om bogat si nu cu un viitor pastor de tara. Cei doi se despart din nou, parca mai abrupt ca prima oara.

La scurt timp, logodnica lui Henrik ii cere Annei sa se intalneasca. Cele doua tinere, aflate fata in fata, discuta usor stanjenite despre omul pe care il iubesc amandoua. Frida, intelegatoare si corecta, punand deasupra fericirii ei fericirea lui Henrik, ii marturiseste Annei ca acesta o iubeste si ii cere acesteia sa il iubeasca la randul ei. Dragostea Fridei, sacrificiul ei si remarca « nu poti sa te impotrivesti sentimentelor » induioseaza prin simplitate si intelepciune. De cealalta parte, Anna nu stie cum sa raspunda gestului Fridei si prefera sa ramana tacuta si uimita de aceasta turnura neasteptata.

Imediat dupa aceasta intalnire Anna se imbolnaveste de tuberculoza, iar mama sa se vede obligata din nou sa se impotriveasca relatiei. Aceasta il trimite pe fratele ei cu un mesaj fictiv din partea Annei, transmitandu-i lui Henrik sa o uite si sa nu incerce sa o mai caute.

Aici ma opresc din a continua relatarea celor ce se intampla in film. Sper insa ca v-am facut curiosi si dornici sa il vizionati.

Ceea ce am aratat pana acum este doar o prima ora din cele trei cat dureaza acest film care pastreaza amprenta autorului scenariului. Un scurt dialog din film, sublim prin profunzimea lui calda, plina de speranta poate fi o ultima invitatie la a-l viziona :

« -Esti diferita...

-Si tu...

-Esti mai frumoasa...

-Tu pari mai trist...

-Mi-e dor de tine...

-Acum sunt aici, Henrik...

-Adevarat... ?

-Da, adevarat...sunt aici. »

Si am uitat sa spun ceva. Filmul se inspira dintr-o relatie reala. Oamenii care au stat la baza personajelor au existat cu adevarat, au trait si au iubit cu adevarat. Sunt parintii scenaristului . Numele lui : Ingmar Bergman.

PS. MULTUMESC, EMMA! ...( CA NU AI UITAT DE ACEST FILM PE CARE NU O SA-L UIT NICI EU) .

“Ceea ce ofera acum Hollywood-ul e otrava pura. In secolul al xx-lea acolo era un loc al artei adevarate, locul in care se pastra idealismul acestei lumi. Apoi, ca orice loc maret, a decazut. In cel mai rau mod cu putinta.” (Emir Kusturica)

Filme vazute: When Father Was Away on Business (1984) * Time of the Gypsies (1988) * Arizona Dream (1993) * Underground (1995) * Black Cat, White Cat (1998) * Maradona par Kusturica (2008).

OBIECTIV: Emir Kusturica e cel mai mare regizor sarb din istoria cinematografiei. A castigat Marele premiu la Cannes ( 1985 si 1995), premiul Fipresci ( 1981, 1985) premiul pentru regie la Cannes ( 1988), Premiul Cesar ( 2005), Marele Premiu la Venezia (1981) si Ursul de Argint la Berlin (1993).

SUBIECTIV: Cand am vazut pentru prima oara un film al lui Kusturica (“ Underground”, in 1998) am fost pur si simplu hipnotizat de forta mesajului sau, de coeziunea artistica dintre imagine, cuvant si simbol. Prin Emir Kusturica cinematografia din Balcani reuseste sa castige o lume intreaga, pastrand insa pentru noi, cei de aici, un plus de savoare. Fiindca doar un balcanic poate intelege cu adevarat sufletul filmelor lui Kusturica, curat si rebel totodata, uimitor prin profunzime, generos prin inteligenta umorului si prin forta sentimentelor.
La filmele lui Kusturica se rade cu lacrimi si se plange zambind. Se traieste o viata paralela, necunoscuta pana atunci. Palpitante prin actiuni si structura, creatiile regizorului sarb impresioneaza prin emotia pe care finalurile o revarsa in inimile spectatorului.
Personajele sunt complexe. Au umor , dar si o adancime a firii, a trairii. Sunt cand cuprinse de extazuri frenetice, cand de pasiuni incandescente. Filmul lui Kusturica e o simfonie pentru inima si minte, mereu intortocheat si neverosimil, mereu nestatornic si involburat.
In spatele realitatii filmul lui Kusturica ascunde alegorii istorice si politice, interventii mistice si supranaturale. Umorul are ceva din Chaplin, atmosfera suprarealista ceva din Bunuel sau Tarkovski, constructia realista ceva din De Sica sau Visconti. Peste toate insa se suprapune personalitatea regizorala si viziunea cu totul originala a balcanicului Emir. Charismatice si onirice, pline de nerv si de puls, operele genialului sarb se insinueaza precum un fluviu inconjurat de munti inzapeziti si paduri de brad spre marea din ochii privitorilor.
Filmele lui Kusturica abunda de miscare, de cantec, de lumina, dar ascund si drame, neputinte, deliruri. Ele ne impartasesc povesti despre viata si moarte, despre iubire si ura, despre realitate si visare, despre razboi si pace.
Dincolo de film insa Kusturica este pentru mine nu doar un regizor extraordinar. E mult mai mult. E ultimul iugoslav si cel dintai dintre sarbi.

MICHELANGELO ANTONIONI

"Regizorul este un om, deci are idei. El este si un artist, deci are si imaginatie. Chiar daca sunt bune sau rele, am impresia ca am o multime de povestiri de spus. Iar lucrurile pe care le vad si le traiesc, se transforma in alte noi povestiri" ( Michelangelo Antonioni)

"Antonioni e unul dintre cei mai interesanti creatori de film" ( Akira Kurosawa- cel mai mare regizor japonez)

Filme vazute: L’avventura(1960) * , La Notte (1961) * Il Desserto Rosso (1964) * Blow-Up (1966) * Zabrieski Point(1970) * Al di la delle nuvole (1995, co-regizor Wim Wenders).

OBIECTIV : Antonioni s-a bucurat de aprecierea la festivalurile europene de film, dar si de un public numeros atat in Europa cat si in Statele unite ( mai ales cu filmul sau din 1966, « Blow-Up »).
A castigat Marele Premiu la Berlin ( 1961), Marele Premiu la Cannes (1967) si premiul special al juriului la Cannes ( 1960, 1962 ), Leul de Aur la Venezia (1964) si premiul Fipresci ( 1964 si 1995) si premiul pentru intreaga cariera la Venezia (1983).
De asemenea a castigat in 1995 un premiu Oscar pentru intreaga cariera.

SUBIECTIV : Pentru mine, Antonioni este constiinta filosofica a cinematografiei italiene, un desavarsit creator de imagini si de viziuni sufletesti, un rebel al filmului, neinteles acum 50 de ani si redescoperit astazi.
Adesea criticat pentru modul sau de a filma, dar apreciat in mod aproape unanim pentru esentiala sa contributie in istoria filmului, cineastul italian Michelangelo Antonioni este dupa parerea mea varianta latina a suedezului Ingmar Bergman. Cei doi s-au respectat unul pe celalalt, dar au criticat fiecare parti ale filmografiei celuilalt. Cu toate acestea, cei doi au gandit si au creat la fel de intens filmul, i-au dat viata prin convingerile lor lipsite de compromisuri.
Revendicandu-se pe drept cuvant la inceputul carierei ca reprezentant important al neo-realismului italian ( alaturi de Rosselini, De Sica sau Visconti), Antonioni s-a facut remarcat in deceniul al 7-lea al secolului trecut prin 6 filme care il reprezinta in totalitate, fiind primul italian care a reusit sa regizeze cu succes atat in Europa , cat si in Statele Unite.
Filmele lui, drame psihologice, incarcate de everfescente existentiale, de rumori launtrice si taceri abisale il apropie dupa parerea mea de Bergman. La fel ca si predilectia spre o anumita actrita ( Monica Vitti in cazul sau, Liv Ullman la Bergman) si spre investigatia emotionala a relatiilor interumane.
Totusi, originalitatea lui Antonioni as spune ca o depaseste pe cea a lui Bergman. Italianul e unic prin modalitatile de exprimare artistica : scene foarte lungi, prin care cauta obsedant sa spuna tot ce se poate spune despre o anumita imagine sau un anumit sentiment, goluri de dialog- minute de silentiozitate in care gesturile si mimica devin pionii principali, folosirea accentuata a culorilor puternice si a luminii naturale in simbioza cu starea personajelor.
Personajele filmelor sale sunt cuprinse in aparenta de emotii difuze, par atrase mereu de distractii, petreceri, pasiuni trecatoare , iar eforturile lor se indreapta mereu spre lucruri superficiale. In contradictie cu aceasta exteriorizare frivola, se regaseste o lume profunda, a gesturilor, a privirilor si a atingerilor, a gandurilor nerostite.
Unii critici au apreciat filmele sale ca fiind plictisitoare, lipsite de o actiune cursiva, de dialoguri interesante. Regizorii mai tineri, de la Kubrick la Werner si Tarkovski l-au considerat insa un deschizator de drumuri in arta cinematografica.
Indiferent insa de laudele unora sau de contestarea altora, Michelangelo Antonioni ramane un remarcabil cineast, recunoscut unanim drept unul dintre cei mai mari regizori ai istoriei filmului.

JOEL & ETHAN COHEN

“Este usor sa ofensezi oamenii. Filmele noastre sunt pline de lucruri care nu sunt pe gustul oricui.” (Ethan Cohen)

Filme vazute: Blood Simple(1984), Barton Fink (1991) * Fargo (1996) * The Big Lebowski (1998) * O Brother, Where Art Thou? (2000) * The Ladykillers (2004) * No Country for Old Men (2007) * Burn After Reading (2008).

OBIECTIV: Fratii Cohen sunt printre cei mai premiati regizori, scenaristi si producatori ai ultimilor 3 decenii, cu peste 70 de premii la festivalurile internationale de film. Au castigat premiul Oscar pentru regie ( 2008) scenariu ( 1996 si 2008) si pentru cel mai bun film ( 2008), Marele Premiu la Cannes ( 1991) si Premiul pentru regie la Cannes ( 1991, 1996, 2001) , Globul de Aur pentru scenariu (2007) si premiul BAFTA pentru regie (2007). Numerosi actori prin rolurile facute in filmele lor ,au castigat de asemenea premii la aceste festivaluri.

SUBIECTIV: Cunoscuti in lumea filmului ca “Fratii Cohen”, Joel si Ethan formeaza impreuna prototipul ideal al regizorului-autor. Fiind in acelasi timp producatori ai operelor si excelenti scenaristi, fratii Cohen sunt in mod cert recunoscuti de critici si public printre inovatorii ultimilor 30 de ani ai cinematografiei.
Ciudate, excentrice, pline de vitalitate artistica, filmele marca –fratii Cohen sunt povesti ce te acapareaza, te fac sa devii imediat fan al “regizorului cu doua capete” ( cum sunt adesea numiti cei doi Cohen).
Originalitatea creative a fratilor Cohen se imbina perfect cu o sumedenie de stereotipuri pe care le intalnim frecvent in filmele lor, o expresie des intalnita tuturor “autorilor” adevarati ai filmului.
Filmele se desfasoara mereu intr-o locatie si un timp clar, definit chiar de la inceput. Situatile se desfasoara alert si se suprapun unor evenimente adeseori violente sau hilare. Personajele sunt ciudate , dar pastreaza o foarte mare doza de realism, iar dialogurile sunt pline de umor-negru si de ironie inteligenta. Banii sunt aproape un personaj principal al filmelor fratilor Cohen si se afla in centrul motivatiilor actiunii, iar violenta extrema se insinueaza perfect in desfasurarea povestirilor.
Ceea ce e cu siguranta un atuu al acestor filme este faptul ca spectatorul nu se poate plictisi traind alaturi de personajele celor doi. Muzica joaca de asemenea un rol esential in productiile Cohen, iar tehnicile de filmare intregesc distinctia de originalitate prin care se remarca opera lor.
La fel ca si alti mari regizori , fratii Cohen creeaza un univers usor de perceput ca atare de cei ce le sunt fani, iar anumiti actori sunt prezenti des in filmele lor (Steve Buscemi, Frances McDormand, George Clooney, John Turturo sau John Goodman), lucru ce aprofundeaza ideea de “filme de autor”.
Remarcabil este in acelasi timp faptul ca filmele Cohen se bucura nu doar de o recunoastere unanima din partea criticii americane si europene, dar si de succese in box-office. Arta fratilor Cohen este alaturata astfel spiritului commercial al lumii moderne, spectatorii de toate varstele, mai mult sau mai putin avizati, bucurandu-se din plin de povestirile acestor filme. Dar daca filmele comerciale pot avea si sensuri subliminale, profunde, acest lucru e pe deplin realizabil in prezent doar prin operele fratilor Cohen. Iar acest lucru ii face cu adevarat speciali.